Ce faci când nu mai știi dacă drumul pe care ești e al tău?

Când am renunțat la jobul din corporații, nu m-am simțit brusc liberă. Prima reacție a fost frica. Frica de eșec. Dacă nu o să mă descurc? Dacă se termină toți banii înainte să apuc să fac alții? Dacă va trebui să mă întorc la același job pe care l-am lăsat? Din afară, schimbarea pare un gest curajos și inspirațional. Îi vezi pe alții cum își urmează visul, cum călătoresc sau își deschid afaceri și te gândești: „Ce frumos trebuie să fie”. Dar când ești tu în mijlocul schimbării, lucrurile nu mai arată atât de romantic. Realitatea vine cu incertitudine, cu nopți nedormite și cu întrebări la care nu ai răspuns.

Nu e doar despre bani, deși partea financiară e evident importantă. E și despre cum am fost crescuți. Mulți dintre noi am trăit într-o cultură în care siguranța era mai importantă decât autenticitatea. Era lăudat cine avea „un job bun” și privit cu suspiciune cine „pierdea vremea” încercând să descopere ce îi place. În școli, în familie, în companii – regula era simplă: nu ieși din rând, execută, fii cuminte, urmează drumul trasat de alții.

Când ai fost obișnuit să funcționezi așa, schimbarea e un fel de teren necunoscut. Nu doar că nu știi exact ce vrei, dar nici nu ai fost antrenat să explorezi. Ai fost antrenat să te conformezi. Și, poate cel mai greu, ai învățat să nu ceri ajutor. Pentru că a cere ajutor înseamnă să recunoști că nu poți singur, iar asta vine la pachet cu un sentiment de vulnerabilitate și, uneori, cu rușine.

Așa că mulți rămânem blocați în același loc, agățați de un statut care ne dă un sens aparent: funcția din cartea de vizită, salariul, titlul care sună bine la o cină de familie. Îmi amintesc cum o doamnă îmi povestea mândră că fiica ei este „un mic manager peste 60 de oameni”, ca și cum asta ar spune tot ce trebuie să știi despre cineva. În timp, masca asta devine grea. Te obișnuiești să mergi pe pilot automat și să-ți amorțești nemulțumirea cu mici plăceri sau distrageri: un serial, o vacanță, o bere după muncă, un credit nou, o casă mai mare. Orice care să-ți dea senzația că viața merge bine, că ești „ca restul”. Problema e că, în adâncul tău, știi că nu asta cauți. Și fiecare astfel de pansament emoțional doar adâncește rana.

La un moment dat, vine o întrebare pe care nu o mai poți ignora: „Eu chiar îmi doresc asta cu adevărat?”. Dacă răspunsul este „nu”, atunci începe adevărata muncă: să cauți ce îți dorești, să te cauți pe tine. Nu e un proces rapid și nici ușor. Dar e singurul care te scoate din cercul fricii și te aduce mai aproape de tine. Frica de eșec nu dispare complet, dar pe măsură ce faci pași – oricât de mici – în direcția potrivită, începe să-și piardă din putere. Devine un semn că ești pe un teritoriu nou, nu o dovadă că faci ceva greșit. Și într-o zi, realizezi că nu frica te bloca, ci lipsa clarității și a curajului de a te asculta cu adevărat.